AZI E
PRIMA ZI DIN RESTUL
VIEȚII MELE
Acest
”azi” nu poate fi decât o imaginație, o
proiecție a unui filmuleț care îmi joacă
prin minte precum se joacă
șoarecele cu pisica, acum mă văd liberă, descătușată de scaunul meu cu
”picioare rotunde”, acum mă văd cufundată în pernele moi așezate de mama cu
grijă și migală.
Azi,
prima zi din restul vieții mele este legată strâns de împlinirea visului meu de
a termina facultatea, un vis care doar cu puțin timp în urmă părea o utopie,
ceva irealizabil, ceva ce nu putea fi atins. Pentru cei care mă cunosc mai puțin ar părea că fabulez, dar nu este
așa, aș putea compara, fără să greșesc, cu dorința unui om normal de a atinge
cu mâna luna.
Azi,
mă văd în robă. Așa-i că-mi stă bine în robă ? Mă văd în mijlocul colegilor
mei, zgomotoși, frumoși și ei, plini de încredere în acest ”azi”, pe care dacă aș putea
l-aș ține cu ambele mâini strâns și nu
i-aș da drumul pentru nimic în lume. Este un ”azi” luminos, cald, plăcut, un ”azi” care nu
permite nimănui să mă compătimească, să mă vadă încătușată de căruciorul meu,
nimeni nu vede că mă exprim mai greu, sau că pentru orice lucru indiferent că e
mic sau mai complicat este nevoie de încă cineva. Este o binecuvântare, este o
zi cum numai eu pot să o văd, cum numai eu pot să o trăiesc. Vai câte flori pot
să țin în brațe ! Toate sunt ale mele, dragele mele flori, care-mi țineți
companie într-o așa minunată zi, care se numește ”azi”.
Trebuie
să recunosc că aș fi nedreaptă crezând că doar florile sunt cele care-mi mângâie
fruntea, simt ”azi” cum mă adie în jurul tâmplelor cu o mângâiere blândă, caldă, plină de o dragoste profundă,
iubirea părinților mei, fără de care tot ceea ce sunt ”azi”nu ar fi existat.Poate
părea banal, toți părinții își iubesc copiii. În ziua de azi este desuet să
vorbești despre dragostea dintre părinți și copil, deoarece copilul așteaptă
totul de la părinți și câtă vreme e mic n-are încredere decât în ei, numai
lângă ei nu-i e frică. Părintele știe că trebuie să trăiască pentru el, să
sufere pentru el, să muncească pentru el. Părintele e un Dumnezeu pământesc pentru copil, iar copilul e
Dumnezeu pentru părinte.
Iubirea
părinților e o iubire curată, singura iubire cu adevărat iubire, singura ce se
poate numi iubire ; desprinsă de amestecul oricăror gânduri stăine de curățenia
sa ; fericirea de-a te jertfi pe tine fericirii acelei făpturi. Asta am simțit
eu ”azi”, azi în prima zi din restul vieții mele.
Gândindu-mă
cum va arăta azi, în prima zi din restul vieții mele, părintele duhovnic mi-a
atras atenția cu câteva cuvinte din Evanghelia lui Matei, le-am găsit la cap.6.
versetul 34 citez ”Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va
îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei ”.
M-am
gândit la aceste cuvinte, iar una din interpretări am găsit-o la părintele arhimandrit Teofil
Părăian, care spune : ”Ar fi bine să știm că adevăratul timp al nostru este
timpul prezent ; timpul trecut este prezentul de altădată, iar viitorul nu-l
vom trăi decât tot ca prezent. Noi ne gândim la viitor ca la ceva care va fi,
însă în realitate viitorul se trăiește ca și prezentul, ca și trecutul. Deci
timpul nostru adevărat este prezentul :
în prezent ne rezolvăm toate lucrurile, și cele în legătură cu trecutul, și
cele în legătură cu viitorul ; prezentul este timpul nostru real, din care nu ne putem detașa nici în trecut, nici în
viitor, ci prin amintire ne gândim la trecut, iar în prezent ne lucrăm
viitorul, care va fi prezentul de mâine, trecutul fiind prezentul de odinioară.
Dar noi, nu ne putem detașa de prezent : prezentul este timpul nostru
adevărat.”
Deci,
azi ca prima zi din restul vieții mele este o zi fabuloasă, un vis a
devenit realitate, o să devin ziaristă, parcă s-ar adeveri ceea ce cu ceva timp în urmă am scris într-o poezie intitulată ”Visare”
unde scriam :
Visarea
din păcate s-a terminat,
Dar
a fost un vis minunat,...
Tare-aș
vrea să știu oameni buni
Se
pot întâmpla oare și minuni ?...
Pârvu Mioara
Laura
