Povestea mea a început într-o zi de vineri, 9 februarie 1973. Era o zi frumoasă cu soare, dar geroasă. Am venit pe lume la ora 12:45. Aşa mi s-a spus ! Primele şase luni de viaţă au fost normale. Începand cu 23 august ’73 au apărut problemele. Am facut o febra mare, spume la gură, spasme şi îmi lăsam capul într-o parte. Părinţii mei m-au dus la doctor imediat, dar, din pacate, a fost pus dinagnosticul greşit. Au spus că am otită şi mi-au tratat-o cu antibiotic şi alte medicamente. După trei luni, medicii au constatat că au greşit diagnosticul şi mi-au pus un cu totul alt diagnostic, mai grav şi dur prin urmarile lui : encefalopatie infantilă cu sindrom hiperkinetic, dublă atetoză şi tetrapareză spastică. Părinţii mei m-au dus la tot felul de medici : de la doctori docenţi până la « Badea Coţan » din vârful muntelui. Au urmat multe tratamente care au dat sau nu au dat rezultate. Au urmat vreo şase ani in care eu nu am vorbit decât câteva cuvinte : mama, tata, papa ... Încetul cu încetul, după ore şi zile întregi de repetat cu mama şi cu întreaga mea familie, am îceput să vorbesc tot mai mult şi mai clar. În ’82 am fost dusă la şcoală în clasa I ca şi un copil normal, având vârsta de 9 ani. Au urmat cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Atunci am simţit căldura colegilor care m-au acceptat şi m-au considerat ca şi una de-a lor. Am făcut clasele primare, apoi şcoala generală şi liceul cu rezultate foarte bune la învăţătură. În ’90 am intrat la liceu cu cea mai mare medie. Am terminat liceul ca şefă de promoţie. Am dat bacalaureatul pe care l-am luat tot cu cea mai mare notă. În decembrie 1990 am plecat cu părinţii mei în Franţa pentru un control medical. Primul meu zbor cu avionul s-a produs cu calm şi linişte, fără mari evenimente. Am aterizat la Paris chiar în noaptea de Anul Nou. Am parcurs 2000 de km în aproximativ 3 ore şi înainte cu 5 minute de a trece într-un nou an, am intrat pe uşa gazdei noastre. Am ciocnit paharul de şampanie şi am început să povestim. Timp de 21 de zile mi-au facut toate analizele posibile şi imposibile, dar concluzia a fost una tristă şi greu de acceptat: nu se mai putea face mare lucru, doar nişte ameliorari, dar de vindecat, nu. Au fost zile frumoase, în care am vizitat multe cămine spital, castele , magazine, am legat prietenii ; ziua de 5 ianuarie a fost una speciala, pentru că atunci s-au organizat meciuri şi din banii adunaţi pe bilete s-a facut o tombolă la seara dansantă. Toţi banii au fost folosiţi pentru analizele mele. Acolo şi atunci, m-am simţit pentru prima oară o persoană foart importantă. În 1997 am început studiile la Universitatea Americană prin Corespondenţă. După primul an pe care l-am terminat cu calificativul Bine, am fost nevoită să întrerup deoarece nu pot să scriu, nu pot să mă deplasez, deci era imposibil să-mi fac rost de materiale, de conspectat şde facut referatele, cu tot ajutorul familiei. Am pus bazele ziarului local INFO-OCNA în anul 1998. Vreo patru ani am făcut cum am putut şi l-am ţinut în viaţă. Povestea e complicată, cu multe urcuşuri şi coboşuri. În 2008 s-a reluat publicarea ziarului, la care am rămas ca şi colaborator şi sper ca această colaborare să dureze mult timp de acum inainte. Forma ziarului de acum este cea dorită şi visată de mine încă de la începuturi. În 2006 am reuşit publicarea unei cărticele de poezii numită “VISARE” cu ajutorul unei fundaţii non-nguvernamentale, care a făcut posibil visul meu. În 3 martie a avut loc lansarea cărţii, în cancelaria şcolii. Eu nu am văzut volumul de poezii până în acel moment şi cu atât a fost mai mare emoţia şi nerăbdarea. Au participat mulţi invitaţi. Îmi cer scuze, dar din motive de spaţiu nu-i pot enumera. Atunci m-m simţit pentru a treia oara în viaţa importantă, în atenţia tuturor şi am ţinut un mic discurs surpriză în care am mulţmit organizaţiei « Liga tinerilor de pretutindeni » şi tuturor celor prezenţi pentru că mi-au făcut onoarea să fie alături de mine într-un moment special pe care nu-l voi uita niciodată. Din păcate, urmările din copilarie au rămas…sunt o tânără adolescentă cu dizabilităţi fizice, care nu poate face mare lucru decât să gândească, să privească, să simtă, să dorească şi să viseze. Comunicarea e puţin mai dificilă, dar dacă oamenii au puţină răbdare şi bunăvoinţă ne putem înţelege foarte bine. Cu ajutorul mobilului si al computerului pot scrie, dar cu eforturi foarte, foarte mari, dar cand vreau, pot. Cine mă cunoşte ştie că nu mă las uşor bătută. Scriu poezii, am început să scriu două romane la care încă lucrez. Vreau să fac atâtea, dar nu ştiu cât voi reuşi. Îmi plac lucrurile frumoase şi bine făcute. Eu sunt o fire optimistă, deschisă pentru orice noutate, veselă si jucăuşă.
Din 2011 până în 2014 am trăit un vis din care m-am trezit brusc.Am fost studentă la Facultatea de Ştiinţe Umane, secţia Jurnalism.Am întâlnit acolo nişte oameni minuaţi, absolut toţi extraordinari. M-au ajutat, cum au putut fiecare, să-mi însuşesc cunoştinţele necesare pentru că jmurnalismul este un pic din fiecare domeniu. În 2014 am avut licenţa care se împarte în două: o parte teoretică şi una practică. Lucrarea mea de licenţă a fost punerea în practică a ziarului local pe un site. Am ieşit mai puternică, mai cunoscătoare din această experienţă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am dat peste nişte îngeri. A fost un vis care a devenit realitate, un vis care nu credeam că se va realiza. Ca un cororal al eforturilor mele, am primit Diploma de Merit, care confirmă titlu de Șefă de Promoție pe toată Facultatea de Jurnalism. Asta s-a întâmplat în anul 2014, luna iulie, ziua a 7-a. A fost foarte impresionat să-i vezi pe toți șefii de promoție din Universitatea Lucian Blaga din Sibiu.
În 15 februarie 2019 cu ajutorul lui Dumnezeu şi a mai multor oameni mi-am lansat volumul de poeme "CRED...". Starea serii a fost emoţia. Atât eu, cât şi invitaţii mei am simţit-o din plin. Un alt vis a devenit realitate.
Viaţa mea continuă ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu